Justiţia, victimă colaterală

În fiecare politician, zace, parcă, un mic Solomon, care abia aşteaptă să le ia locul personajelor în robă. Traian Băsescu citeşte, analizează, judecă un pachet de opt dosare. Teodor Meleşcanu face şi el acelaşi lucru, plus
un recurs la decizia preşedintelui pe motiv de probatoriu incomplet. Emil Boc ştie unde a greşit Meleşcanu şi îl somează să renunţe la acţiune. Elena Udrea umblă cu Codul Penal în poşetă şi spune cine merită să fie urmărit penal. Ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, vorbeşte despre „viciile de procedură” şi despre cine împiedică actul justiţiar. Concluzia acestui nou capitol din foiletonul „Cum se face justiţie în România” : nu mai este nevoie de magistraţi, fiindcă, în ceea ce-i priveşte, politicienii, chiar şi cei fără facultăţi de drept, sunt capabili să facă singuri treaba.Până la performanţa de a se substitui magistraţilor, două lucruri a reuşit, mai ales, clasa politică românească în privinţa justiţiei: să-şi creeze un sistem
de apărare în interiorul ei şi să-i menţină scăzută cota de încredere. Mecanismele defensive au apărut de timpuriu, odată cu Constituţia şi organizarea legislativului, şi au funcţionat, în prima fază, prin imunitatea
parlamentară.

Aproape un deceniu, ea a acoperit faptele cu caracter penal, nu doar opiniile politice, fiind restrânsă la acestea din urmă la presiunea opiniei publice. Parlamentul a rămas însă un filtru eficient în declanşarea procedurilor judiciare împotriva aleşilor, unii împricinaţi făcând apel la Camera din care fac parte spre a le susţine cauza. Paul Păcuraru, care se consideră cercetat pe nedrept, s-a plâns Senatului, iar acesta a hotărât să facă lumină, cerându-le procurorilor dosarul „colegului Păcuraru”, ministru al Muncii. Niciun senator n-a strigat „Imixtiune în justiţie!” – deşi chiar asta este -, chiar şi adversarii politici ai demnitarului liberal cântând sotto voce aria solidarităţii de castă. În a doua fază, li s-au pus miniştrilor două filtre în drumul spre sala de judecată: comisia specială de la Cotroceni, care analiza dacă sunt temeiuri pentru începerea urmăririi penale, şi preşedintele care, pornind de la recomandarea acesteia, îşi dădea sau nu avizul
şi trimitea dosarul ministrului Justiţiei. Ion Iliescu declara, ieri, că nu şi-a băgat, niciodată, nasul în dosare, mergând pe mâna specialiştilor. Traian Băsescu, lăsat fără comisie, s-a cufundat cu totul. Luarea unei decizii pare să fi fost simplă pentru amândoi, fiindcă întâmplarea face ca pe masă să le ajungă doar „cauzele” adversarilor politici. Perfecţionarea sistemului legislativ de apărare a fost permanent însoţită de un dublu discurs. Cercetaţi în opoziţie, politicienii se consideră victime ale unei justiţii controlate de guvernanţi, cum ajung la putere însă, actul de justiţie – pe care deja s-au apucat să-l corupă – este decretat drept „depolitizat”. Băsescu „Flota” se prezintă victima lui Adrian Năstase. Dar Năstase „Zambaccian” şi Ion Iliescu „Revoluţie” se declară victimele lui Băsescu. Justiţia pesedistă era fără cusur, chiar dacă Rodica Stănoiu cerea aprobare de la partid, în celebrele şedinţe stenografiate, să dea drumul dosarului „Flota”. Justiţia băsesciană este şi ea curată, chiar dacă unii suspecţi sunt deja condamnaţi public prin difuzarea din surse confidenţiale a filmului „în flagrant”, vezi „Caltaboşii, palinca şi Remeş”.

Acum s-a atins punctul culminant: magistratul a fost scos din dispozitiv ca o măsea stricată. Opt dosare de demnitari au ieşit, practic, de sub controlul justiţiei, jucând ping-pong cu ele solomonii politici. Şi este foarte puţin probabil să revină curând acolo unde le este locul. În războiul Băsescu-PNL, ca şi în cele de dinaintea lui, dosarul este arma secretă şi justiţia, o victimă colaterală.